luni, 27 februarie 2012
ANTIDOT LA “MIŞCAREA POPULARĂ”
Am apărut, din întâmplare în această lume, în anul de graţie 1949, an în care, Partidul Muncitoresc Român, în şedinţa Biroului Politic din 25 mai, a trecut în ordinea de zi „construirea Canalului Dunăre – Marea Neagră". În şedinţa solemnă cu pricina, Dr.Petru Groza, preşedintele prezidiului, relaţiona momentul începerii lucrărilor, de ziua de naştere a tov. Stalin. Lucrările la canal au început în anul naşterii mele, în mica haltă de tren „Dorobanţu”, situată în Dobrogea, la jumătatea tronsonului de cale ferată Cernavoda – Constanţa. Întreruperea lucrărilor la canal în anul 1955, a coincis cu mutarea familiei mele din Dorobanţu într-o altă staţie de cale ferată, Ghergani. Am rămas cu câteva amintiri vagi despre vecinătatea noastră, cu marea colonie de deţinuţi, devenită „cimitirul programat” pentru ţărani, învăţători, preoţi, politicieni, ofiţeri, medici, studenţi şi elevi. Suportau laolaltă chinurile „gulagului românesc” atât gardienii cât şi cei privaţi de libertate, pentru simplul motiv că nici unii, nici alţii nu cunoşteau adevăratul motiv al deportării lor. Treceam cu uşurinţă pe sub gardul de sârmă ghimpată sub privirile zâmbitoare ale paznicilor şi aduceam câte ceva de mâncare la doi prieteni buni, un preot şi un fost ofiţer. Acolo în colonie, graţie celor doi, am învăţat să citesc, să scriu, să înot şi, în subconştient, să cred şi, să sper. Nu înţelegeam mai nimic din dramele individuale ale celor doi prieteni care mă înconjurau cu atâta căldură sufletească şi bucurie creştinească. Nu sesizam decât învelişul exterior al faptelor trăite , totul era confuz, derutant şi complicat. Peste ani, am început să meditez, cu mare tristeţe, la drama experienţelor trăite atunci de toate victimele detenţiei din „colonia Dorobanţu” şi nu mai puţin de poporul român care, a suportat din plin, tirania fascistă şi ulterior, cea comunistă. În depoziţia preotului Emilian Băldescu „Chinurile unei familii” este prezentată distrugerea unei familii de patrioţi creştini români în acei ani. Mă refer la descendenţii preotului Ilie Băldescu şi a presviterei Maria, din comuna Mihăileştii de Sus, judeţul Olt şi anume: preotul Ioan Băldescu senator PNL Teleorman din 1933 şi până în 1937; fratele său Radu, general de Divizie, decorat cu Ordinul”Mihai Viteazul”, cuceritorul Sevastopolului, profesor de istorie militară, premiat de Academia Română; fratele lor mai mic Marin, inspector şcolar pentru învăţământ primar; preotul Emilian , fiul celui mai mare dintre fraţi şi autorul depoziţiei.
În noaptea de 15/16 august 1952, întrega lor familie a fost ridicată şi ştearsă printr-o sigură semnătură de nemernic, de pe harta libertăţii umane. La 19 septembrie, tatăl Ioan Băldescu - preot şi fiul Emilian Băldescu au fost reţinuţi şi incluşi în acelaşi „convoi de patru sute capete de vite de povară urnite cu trenul către Coasta Galeş, colonie ce abia atunci se forma cu debarcarea în gara Dorobanţu”. În noapte de 23/24 septembrie 1952, Ioan Băldescu , după numai patru zile, fiind bolnav de inimă, a decedat. În depoziţiea sa, preotul Emilian menţionează: „Ieşi la raportul comandantului Petre Burghişanu. Solicită dreptul de a fi fost ales printre aceia care urmau să sape groapa preotului, socotit de el un fericit că scăpase din infern. *Doar n-o să piardă timpul de odihnă patru ostaşi, pentru un bandit ca tine* Medic era un deţinut evreu. Când i se ceru să constate decesul, scăpă remarca: *În halul în care se afla, nu era cazul să fi fost scos la muncă!* Comandantul replică prompt: *Dacă până la primăvară nu am o mie în cimitir, n-am făcut nimic!* (p. 102). Autorul constată cu amărăciune că în colonie se aflau circa 3.000 de deţinuţi”. Cu ce o fi greşit în faţa lui Dumnezeu această familie care a dăruit ţării un senator, un general şi un inspector şcolar, trei personalităţi care şi-au lăsat, fiecare în felul şi după măsura proprie, numele înscris în cărţile de istorie ale neamului, la care adăugăm şi personalitatea autorului dezvăluirilor din depoziţia „Chinurile unei familii”? .
Iată răspunsul cel mai autorizat: "Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împăraţia cerurilor” (Matei 5, 10). Dictatura roşie a defăimat, ridiculizat, răstălmăcit credinţa şi morala creştină. Şi mai adaug eu, toţi aceia care vor răbda până la sfârşit prigoana sângeroasă, perfidă, nemiloasă şi nu se vor clătina din dreapta credinţă, se vor bucura împreună cu Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, în împărăţia cerurilor. În fiecare an, merg de mai multe ori în Dobrogea şi mă opresc, de fiecare dată, în halta Dorobanţu, al cărei nume poartă rezonanţă istorică cu dublă semnificaţie: eroii de la 1877/1878 ai Războiului de Independenţă şi eroii din perioada 1952 -1954, luptători pentru dreptate. Sufletele lor se regăsesc împreună, în împărăţia cerurilor. Aşa arată astăzi , în epoca capitalismului modern, faţada şi spatele Haltei Dorobanţu.
La trecerea dintre milenii în anul 2000, cinstind amintirea acestor eroi şi ca omagiu adus poporului român născut creştin, am ctitorit împreună cu camarazii mei, Biserica cu Hramul Sinţilor Apostoli Petru şi Pavel de pe strada Mihai Viteazul din Braşov. Tot ca un miracol, am fost primit de două ori în Biroul Patriarhal de către Prefericitul Părinte, Patriarh al Bisericii Ortodoxe române Teoctist, care mi-a acordat „Crucea Patriarhiei Române”. pentru credinţa şi sacrificiul făcut.
Viaţa şi vocaţia mi-au călăuzit paşii către profesia de militar, una din cele patru profesii de bază create de Dumnezeu după facerea lumii: invăţător, preot, medic şi militar. Fiecare cu rolul său, învăţătorul pentru legătura omului cu lumea exterioară, preotul pentru legătura cu spiritul, medicul pentru legătura cu trupul iar militarul pentru a-i apăra pe toţi. Ca ofiţer, am fost şi sunt un om sărac. Poziţia şi gradul de general nu mi-au schimbat conţinutul declaraţiei de avere. Probabil că Dumnezeu a lăsat cele patru profesii departe de lăcomie, huzur social, furăciune şi duşmănie. Din aceste considerente, reprezentanţii profesiilor de bază au fost, sunt şi vor fi, bătaia de joc a politicii. Am muncit, ca ofiţer activ, în două sisteme, sub două regimuri, sub două drapele şi imnuri ale aceluiaşi stat. În primul sistem, cel socialist, ajunsesem prin anul 1989 să ne săturăm cu toţii să ne mai fie frică. Frică să nu vorbeşti prea mult, frică să nu vorbeşti destul, frică să nu vorbeşti în somn, frică de străini, frică de copiii tăi, frică de tine însăţi. În 1989, noi toţi am hotărât „să nu ne mai fie frică!”. Să spunem ce ne trece prin gând şi după Decembrie 1989, am descoperit cu toţii că dacă nu ne mai este frică, suntem liberi. Am descoperit secretul libertăţii care avea să ne coste mult! În 1989, ni s-a deschis o poartă galactică spre libertate, prosperitate şi democraţie. Am crezut atunci că vom trece cu toţii dintr-o lume opresivă, criminală şi tiranică într-o lume liberă şi democratică, dar se pare, că prin aceasta nu au trecut decât „lipitorile”. Lipsite de coloană vertebrală „aceste lipitori” au supt în cei 22 de ani ( distrus, jefuit, vândut) din sudoarea frunţii acestui popor, 1256 de intreprinderi, estimate la 1500 de miliarde euro. De dragul unor libertăţi cărora nici astăzi nu le înţelegem sensul, am asistat ca martori inerţi sau participanţi activi la risipirea acestei avuţii şi acumularea unei părţi însemnate în traista personală a aleşilor şi camarilei lor. Sărăcia şi subdezvoltarea au progresat rapid în viaţa tuturor românilor, resursa umană a fost abandonată complet, principiile de egalitate şi dreptate socială au fost aruncate la coş, exodul creierelor a fost încurajat, baronii locali au viciat politicile publice locale, corupţia a „zâmbit din nou” capitalismului autohton, atmosfera socială şi relaţiile instituţionale au fost viciate, pârghiile de control au fost suspendate şi anihilate, infracţionalitatea a explodat. Am suportat împreună, numai noi cei săraci, efectele crizei generale a societăţilor în tranziţie, cu efectele sale degenerative asupra politicii, economiei, autorităţii statului, finanţelor, băncilor, comunicaţiilor, relaţiilor interetnice şi nivelului de trai. Elementele de altădată, fanion ale economiei româneşti din perioada comunismului multilateral dezvoltat, bântuie ca nişte stafii, intrările şi ieşirile din oraşele şi municipiile patriei.
La toate aceste ameninţări s-a adăugat criza, fenomen artificial creat în scopul atenuării potenţialului revoluţionar al celor sărăciţi şi batjocoriţi. In toată această nebunie România a traversat mai multe perioade de tranziţie, ultima fiind perioada 2004 – 2012, în care gaşca portocalie, a indatorat excesiv statul, a exportat indicatorii de suveranitate, a învrăjbit categoriile de cetăţeni, a săpat iresponsabil la temelia instituţiilor fundamentale ale acestuia. Cea mai mare parte a vieţii active din perioada de tranziţie mi-am dedicat-o sarcinilor de serviciu la fel ca cei mai mulţi dintre dumneavoastră. Despre munca mea la comanda unor mari unităţi de învăţământ militar superior nu mai sunt prea multe de spus. Acel timp, cu siguranţă nu a fost irosit în van, în perioada respectivă s-au produs schimbări radicale în conştiinţe, performanţe şi convingeri, cu impact benefic asupra forţei combative a armatei. Viaţa de militar a fost presărată cu bune şi rele, venite din partea „conducerii de partid şi de stat” care , prin unele elite politice şi militare promovate ca şi astăzi, lăsase România în poziţie statică, cu un picior în comunism şi cu celălalt în capitalism. Am fost avansat la excepţional de mai multe ori, în comunism, dar şi în capitalism. Comuniştii nu şi-au bătut joc de mine, dar capitaliştii , da. În anul 1992, am fost avansat la excepţional de către preşedintele României, aflat în vizită la Braşov, la Institutul de Art. şi RAA. Probabil, cele mai mari merite îmi reveneau pentru faptul că subordonaţii acţionau şi se comportau excepţional, iar avansarea mea, constituia şi avansarea lor. Incercam din răsputeri să conving şi superiorii mei că armata şi societatea trebuie să formeze un singur corp şi din aceste considerente, marea unitate pe care o conduceam reprezenta un element important al comunităţii naţionale şi locale. Paradoxal, tot în anul 1992,anul avansării la excepţional, şeful meu nemijlocit din Bucureşti m-a apreciat în notarea de serviciu cu calificativul „Bine” pntru că nu-i reuşise un nepot la institut. Aşa am interpretat eu şi nu cred că m-am înşelat. A fost primul calificativ de acest fel din viaţa care m-a scos pentru cinci ani din cursa pentru gradul de general. Destinul mi-a creat un „culoar de zbor” în anul 1998 în care, pentru prima dată, s-a instituit examenul pentru gradul de general. M-am înscris la acest examen, l-am promovat şi Preşedintele Constantinescu m-a avansat la Cotroceni. Obiceiul cu examenul de general nu a mai durat decât un an. După aceea s-a reluat obiceiul de a propune partidul şi a avansa preşedintele. Am trăit, ca militar, multe situaţii paradoxale în această etapă de tranziţie, am fost chemat, de mai multe ori la Consiliul Militar, pentru simplul motiv că doream apropierea armatei de societate. Vremurile mi-au dat dreptate iar după evenimentul regretabil din 1992, aprecierile mele de serviciu au fost excepţionale. În anul 2002, luna februarie, la trei luni după inaugurarea bisericii, am fost somat prin telefon, să optez pentru una din alternativele: mutarea din fruntea Academiei Forţelor Aeriene sau trecerea în rezervă. Am optat pentru trecerea în rezervă apreciind că Eşalonul superior nu mai avea nevoie în fruntea Academiei de singurul profesor universitar din structura sa. Raportul meu către Ministrul Apărării de atunci, care nu era străin de presiunile politice care se exercitau asupra mea, în care am reclamat abuzurile comise, s-a finalizat prin răspunsul ” Relatările dumneavoastră din scrisoarea ce mi-aţi adresat-o în cursul lunii ianuarie reflectă lucrurile puţin diferit de cum erau ele cunoscute. Cele scrise sunt o confesiune făcută, cred, la un nivel de cumpănă. Mulţumesc pentru încrederea manifestată în relaţia cu mine şi instituţia militară. Ceea ce aţi realizat personal şi ca instituţie în afirmarea şi acreditarea Academiei Forţelor Aeriene, în pregătirea cadrelor necesare armatei şi în perfecţionarea învăţământului militar universitar sunt un prilej de mândrie justificată”. Acest răspuns era semnat pe 14 februarie 2002. În 20 februarie, am fost trecut în rezervă. Imi mai trebuiau doi ani pentru finalizarea a două obiective importante pentru Braşov şi România: aeroportul pentru avioane de tip uşor ( militare, comerciale, de turism şi servicii) la Ghimbav şi primirea avizului de formare a piloţilor militari şi civili din toate statele vecine, la Braşov. Deja Escadrila 21 Aviaţie Şcoală se tranferase cu bravii ei piloţi , avioane şi logistica necesară la Braşov iar Comisia de învăţământ din Parlament avizase favorabil, proiectul de învăţământ.
Toate aceste trăiri contradictorii nu se compară cu umilinţa la care am fost supuşi majoritatea, în timpul regimului Băsescu – Boc. Am relatat în nenumărate rânduri aceste abuzuri trăite de unii dintre noi şi nu mă voi mai referi la ele. Scopul acestui material de analiză este însă cu totul altul. Toate aceste abuzuri nu ar fi fost posibile dacă societatea civilă nu permitea acest lucru. Dacă reuşeam să învingem frica, nu exista „gulagul românesc al anilor 50”, nu pătimeau atât de mult cei care se ridicau pentru dreptate. Nu mă situez printre aceşti reprezentanţi de seamă ai luptei pentru dreptate socială şi nu transform lipsa mea de frică împotriva abuzurilor puterii, într-un instrument de proiectare pozitivă a imaginii mele, în spaţiul public. Eu nu candidez la nimic, doresc numai să sancţionez prin cuvinte şi atitudine civică abuzul puterii pe care l-am cunoscut, suportat şi combătut. Am încercat să dezvolt şi altora acest spirit lipsit de frică, plin de libertate şi capabil de a lua decizii în interesul public. Prin activitatea în cadrul sindicatului militar m-am străduit să apropii sindicatul de societate, să ne relaţionăm reciproc de la un capăt la altul al ţării şi nu numai, să ne facem auzite idealurile de dreptate şi echitate socială, să punem la colţ impostorii neamului, să visăm dacă se poate ,la un viitor mai bun, pentru toţi românii. Este necesar să construim o „ţară fără de rău” în care, fiecare să ne regăsim ca prieteni, capabili şi responsabili de acţiunile noastre. Am crezut şi cred cu tărie în potenţialul civic şi am convingerea că numai acesta poate corecta comportamentul abuziv al statului precum şi lăcomia, corupţia şi ura instinctuală împotiva noastră, a unor politicieni. A venit vremea schimbării şi odată cu aceasta şi vremea manipulării. Iniţiatorul manipularilor este , de regulă , cel care deţine puterea , indiferent sub ce formă se prezintă aceasta. A trecut vremea impunerii cu onoare în politică. În practica PDL, se va utiliza toată gama de mijloace de manipulare în scopul menţinerii puterii. Racolarea unor persoane din opoziţia unită va fi vârful de lance al strategiei prin care se urmăreşte ruperea acesteia. Cea mai nouă găselniţă este „Mişcarea Populară”. După vocile din PDL această formaţiune ar trebui constituită înainte de alegeri şi să includă PDL, PNŢCD, PNG şi Partidul Ecologist. Fiind rămase numai 90 de zile până la alegeri „bâlbâiala politică a PDL” pare să nu dea curs imediat demersurilor intreprinse încă din toamna anului 2011, de fiica cea mare a preşedintelui, pentru a înregistra această denumire la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Sindicatul cadrelor Militare Disponibilizate, a aprobat din aceeaşi toamnă a anului 2011, măsura strategică de constituire a ALIANŢEI NAŢIONALE A SOCIETĂŢII CIVILE. Apreciez că forţa civică a acestei Alianţe este suficientă pentru a contracara potenţialul nociv al „Mişcării Populare” în cazul în care, va fi lansată în lupta electorală. CONŞTIINŢELE NOASTRE NU POT FI CUMPĂRATE! În Istoria României, singura „Mişcare” cu iz politic, a fost „Mişcarea Legionară”. Fără să conexez intenţionat cele două situaţii, ci numai din motive naturale, atunci când utilizez în politică termenul „Mişcare”, gândul mă duce la „Mişcarea lui Corneliu Zelea Codreanu”. In mod cert, noua „Mişcare Populară” va fi bântuită de stafiile trecutului neputincios, neperformant şi utopic al gândirii fostului premier demis şi repus în scaun, cel care a făcut mult rău naţiunii. Cât priveşte proiectul meu de constituire a „Alianţei Pentru Respectarea Democraţiei – Octavian Paler” care să unească în acţiunea civică, militari şi civili deopotrivă, simt nevoia unui sprijin, din partea dumneavoastră, a celor care formaţi conştiinţa nepătată a neamului românesc. Toţi cei care aveţi cunoştinţe, prieteni, rude în judeţul Braşov, faceţi-le cunoscute eforturile noastre de realizare a unui proiect civic local şi naţional pentru paza democraţiei, alături de celelalte Asociaţii. Putem realiza cu uşurinţă sucursale în toate localităţile din România precum şi în diferite state cu condiţia să devină membri, cel puţin trei persoane. Obiectivul nostru strategic, Statutul şi Actul constitutiv se găsesc pe blogul asociaţiei la adresa: „ ardro.blogspot.com”. Sunt convins de faptul că în jurul nostru, al militarilor în rezervă se poate dezvolta Alianţa Naţională a Societăţii Civile, singura în funcţiune după distrugerea sindicatelor şi aservirea politică a celor mai multe ONG-uri. Dar pentru ca Alianţa naţională să fie puternică este necesară întărirea continuă a fiecărei structuri componente. „Alianţa pentru Respectarea Democraţiei – Octavian Paler” membră semnatară a Platformei Civice solicită un ajutor concret din partea dumneavoastră care constă în aducerea la cunoştinţa opiniei publice a eforturilor noastre. Cotizaţia de membru este simbolică, 1 euro pe an, pentru noi contează cel mai mult „Promovarea şi dezvoltarea culturii civice în domeniile democraţiei şi educaţiei, informarea, antrenarea şi implicarea activă a cetăţenilor la viaţa civică în deplină cunoştinţă de cauză, punerea în valoare a capacităţilor native ale oamenilor in folosul dezvoltării societăţii, promovarea şi apărarea interesului public local şi naţional, lupta împotriva manipulării, fraudelor şi promovării în funcţiile publice a unor oameni incapabili, şi de moralitate îndoielnică, participarea activă la dezvoltarea bunăstării oamenilor prin dezvoltarea unor proiecte şi programe publice, promovarea valorilor, contribuţia la pacea şi armonia socială”. Cu un pic de efort puteţi ,dragi camarazi, să adunaţi în jurul dumneavoastră cetăţeni valoroşi şi să constituiţi, precum la Braşov, asociaţii puternice care să stopeze accesul „pramatiilor” către funcţiile publice. La Braşov vom reuşi, chiar şi fără sprijinul mass-mediei aservite grupurilor de interese, un proiect civic viguros şi activ. Acesta va fi „ANTIDOTUL” la „Mişcarea Populară” care se va pierde în extrema dreaptă a lumii politice. Vă adresez rugămintea ca cei care doresc să devină membri ai acestei Asociaţii să comunice preşedintelui Asociaţiei, subsemnatului, la telefonul 0742127057 (adresa e-mail p_mandu@yahoo.com) sau să vină la sediul nostru din Braşov, str. Nicolae Bălcescu nr. 67 clădirea situată în faţa magazinului „STAR”, etajul 2, în zilele de luni şi marţi, între orele 15.00 – 17.00.
Românii din străinătate îşi pot constitui, cu ajutorul nostru, sucursale formate din cel puţin trei membri. Viitorul nostru comun, prosper şi liber depinde de coeziunea şi hotărârea noastră de a nu mai fi umiliţi şi exploataţi de putere.
Dragi camarazi,
Consideraţi acest apel un îndemn reciproc la acţiune comună împotriva imposturii, corupţiei, minciunii, sărăciei, o cale de gestionare responsabilă a tuturor crizelor care au fost, sunt şi vor veni. Un viitor sigur pentru copiii noştri, un trai mai puţin penibil pentru părinţii noştri şi o viaţă productivă şi demnă pentru forţa activă.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Preşedintele SCMD, Filiala 1 Braşov
Preşedintele Alianţei Pentru Respectarea Democraţiei – Octavian Paler
Gl. Mr.(r).prof.univ.dr. Petrişor Mandu
